Baby, grăbește-te încet!

Ea l-a întrebat odată: „Poți să fii așa toată viața?”. El i-a răspuns că, dacă ar primi încă o viață, răspunsul lui l-ar ști doar ea. Cu acest schimb de replici începe „Baby, grăbește-te încet!”, al doilea volum de poezie al lui Eugen Alexandrescu — o carte de versuri care se citește ca o scrisoare de dragoste lungă de o sută de pagini.

Poemele vorbesc despre întâlnirea care oprește timpul, despre dorul care nu adoarme, despre amintiri păstrate ca niște „file ale Timpului” și despre casă, care „înseamnă doar iubire”. În mijlocul lor crește o poveste în versuri — „Poveste, poezie, adevăr” — în care Dragostea și Libertatea se caută prin veacuri, iar Soarele și Luna li se alătură ca martori, până la clipa în care cei doi îndrăgostiți rămân împreună.

Poetul scrie despre nopți cu lună, despre flori, mare și ploaie, apoi se întoarce spre oameni cu poeme de mustrare blândă și încheie cu pilde care se rețin: „Fericirea este atunci când strângi în brațe vise”, „Viața e iubire”. Ultima pagină e o urare: „Pentru tine, pentru iubire, pentru cuvânt, pentru un gând, pentru magie”.

Oare cum sună iubirea când i se spune „grăbește-te încet”?